Europe: The New Plan
By Peter Zeihan
Europe is on the cusp of change. An EU heads-of-state summit Dec. 16 launched a process aimed to save the common European currency. If successful, this process would be the most significant step toward creating a singular European power since the creation of the European Union itself in 1992 — that is, if it doesn’t destroy the euro first.
Envisioned by the EU Treaty on Monetary Union, the common currency, the euro, has suffered from two core problems during its decade-long existence: the lack of a parallel political union and the issue of debt. Many in the financial world believe that what is required for a viable currency is a fiscal union that has taxation power — and that is indeed needed. But that misses the larger point of who would be in charge of the fiscal union. Taxation and appropriation — who pays how much to whom — are essentially political acts. One cannot have a centralized fiscal authority without first having a centralized political/military authority capable of imposing and enforcing its will. Greeks are not going to implement a German-designed tax and appropriations system simply because Berlin thinks it’s a good idea. As much as financiers might like to believe, the checkbook is not the ultimate power in the galaxy. The ultimate power comes from the law backed by a gun.
Europe’s Disparate Parts
This isn’t a revolutionary concept — in fact, it is one most people know well at some level. Americans fought the bloodiest war in their history from 1861 to 1865 over the issue of central power versus local power. What emerged was a state capable of functioning at the international level. It took three similar European wars — also in the 19th century — for the dozens of German principalities finally to merge into what we now know as Germany.
Europe simply isn’t to the point of willing conglomeration just yet, and we do not use the American Civil War or German unification wars as comparisons lightly. STRATFOR sees the peacetime creation of a unified European political authority as impossible, since Europe’s component parts are far more varied than those of mid-19th century America or Germany.
- Northern Europe is composed of advanced technocratic economies, made possible by the capital-generating capacity of the well-watered North European Plain and its many navigable rivers (it is much cheaper to move goods via water than land, and this advantage grants nations situated on such waterways a steady supply of surplus capital). As a rule, northern Europe prefers a strong currency in order to attract investment to underwrite the high costs of advanced education, first-world infrastructure and a highly technical industrial plant. Thus, northern European exports — heavily value added — are not inhibited greatly by a strong currency. One of the many outcomes of this development pattern is a people that identifies with its brethren throughout the river valleys and in other areas linked by what is typically omnipresent infrastructure. This crafts a firm identity at the national level rather than local level and assists with mass-mobilization strategies. Consequently, size is everything.
- Southern Europe, in comparison, suffers from an arid, rugged topography and lack of navigable rivers. This lack of rivers does more than deny them a local capital base, it also inhibits political unification; lacking clear core regions, most of these states face the political problems of the European Union in microcosm. Here, identity is more localized; southern Europeans tend to be more concerned with family and town than nation, since they do not benefit from easy transport options or the regular contact that northern Europeans take for granted. Their economies reflect this, with integration occurring only locally (there is but one southern European equivalent of the great northern industrial mega-regions such as the Rhine, Italy’s Po Valley). Bereft of economies of scale, southern European economies are highly dependent upon a weak currency to make their exports competitive abroad and to make every incoming investment dollar or deutschemark work to maximum effect.
- Central Europe — largely former Soviet territories — have yet different rules of behavior. Some countries, like Poland, fit in well with the northern Europeans, but they require outside defense support in order to maintain their positions. The frigid weather of the Baltics limits population sizes, demoting these countries to being, at best, the economic satellites of larger powers (they’re hoping for Sweden while fearing it will be Russia). Bulgaria and Romania are a mix of north and south, sitting astride Europe’s longest navigable river yet being so far removed from the European core that their successful development may depend upon events in Turkey, a state that is not even an EU member. While states of this grouping often plan together for EU summits, in reality the only thing they have in common is a half-century of lost ground to recover, and they need as much capital as can be made available. As such variation might suggest, some of these states are in the eurozone, while others are unlikely to join within the next decade.
And that doesn’t even begin to include the EU states that have actively chosen to refuse the euro — Denmark, Sweden and the United Kingdom — or consider the fact that the European Union is now made up of 27 different nationalities thatjealously guard their political (and in most cases, fiscal) autonomy.
The point is this: With Europe having such varied geographies, economies and political systems, any political and fiscal union would be fraught with complications and policy mis-prescriptions from the start. In short, this is a defect of the euro that is not going to be corrected, and to be blunt, it isn’t one that the Europeans are trying to fix right now.
The Debt Problem
If anything, they are attempting to craft a work-around by addressing the second problem: debt. Monetary union means that all participating states are subject to the dictates of a single central bank, in this case the European Central Bank (ECB) headquartered in Frankfurt. The ECB’s primary (and only partially stated) mission is to foster long-term stable growth in the eurozone’s largest economy — Germany — working from the theory that what is good for the continent’s economic engine is good for Europe.
One impact of this commitment is that Germany’s low interest rates are applied throughout the currency zone, even to states with mediocre income levels, lower educational standards, poorer infrastructure and little prospect for long-term growth. Following their entry into the eurozone, capital-starved southern Europeans used to interest rates in the 10-15 percent range found themselves in an environment of rates in the 2-5 percent range (currently it is 1.0 percent). To translate that into a readily identifiable benefit, that equates to a reduction in monthly payments for a standard 30-year mortgage of more than 60 percent.
As the theory goes, the lower costs of capital will stimulate development in the peripheral states and allow them to catch up to Germany. But these countries traditionally suffer from higher interest rates for good reasons. Smaller, poorer economies are more volatile, since even tiny changes in the international environment can send them through either the floor or the roof. Higher risks and volatility mean higher capital costs. Their regionalization also engenders high government spending as the central government attempts to curb the propensity of the regions to spin away from the center (essentially, the center bribes the regions to remain in the state).
This means that when the eurozone spread to these places, theory went out the window. In practice, growth in the periphery did accelerate, but that growth was neither smooth nor sustainable. The unification of capital costs has proved more akin to giving an American Express black card to a college freshman: Traditionally capital poor states (and citizens) have a propensity to overspend in situations where borrowing costs are low, due to a lack of a relevant frame of reference. The result has been massive credit binging by corporations, consumers and governments alike, inevitably leading to bubbles in a variety of sectors. And just as these states soared high in the first decade after the euro was introduced, they have crashed low in the past year. The debt crises of 2010 — so far precipitating government debt bailouts for Ireland and Greece and an unprecedented bank bailout in Ireland — can be laid at the feet of this euro-instigated over-exuberance.
It is this second, debt-driven shortcoming that European leaders discussed Dec. 16. None of them want to do away with the euro at this point, and it is easy to see why. While the common currency remains a popular whipping boy in domestic politics, its benefits — mainly lower transaction costs, higher purchasing power, unfettered market access and cheaper and more abundant capital — are deeply valued by all participating governments. The question is not “whither the euro” but how to provide a safety net for the euro’s less desirable, debt-related aftereffects. The agreed-upon path is to create a mechanism that can manage a bailout even for the eurozone’s larger economies when their debt mountains become too imposing. In theory, this would contain the contradictory pressures the euro has created while still providing to the entire zone the euro’s many benefits.
Obstacles to the Safety Net
Three complications exist, however. First, when a bailout is required, it is clearly because something has gone terribly wrong. In Greece’s case, it was out-of-control government spending with no thought to the future; in essence, Athens took that black card and leapt straight into the economic abyss. In Ireland’s case, it was private-sector overindulgence, which bubbled the size of the financial sector to more than four times the entire country’s gross domestic product. In both cases, recovery was flat-out impossible without the countries’ eurozone partners stepping in and declaring some sort of debt holiday, and the result was a complete funding of all Greek and Irish deficit spending for three years while they get their houses in order.
“Houses in order” are the key words here. When the not-so-desperate eurozone states step in with a few billion euros — 223 billion euros so far, to be exact — they want not only their money back but also some assurance that such overindulgences will not happen again. The result is a deep series of policy requirements that must be adopted if the bailout money is to be made available. Broadly known as austerity measures, these requirements result in deep cuts to social services, retirement benefits and salaries. They are not pleasant. Put simply: Germany is attempting to trade financial benefits for the right to make policy adjustments that normally would be handed by a political union.
It’s a pretty slick plan, but it is not happening in a vacuum. Remember, there are two more complications. The second is that the Dec. 16 agreement is only an agreement in principle. Before any Champagne corks are popped, one should consider that the “details” of the agreement raise a more than “simply” trillion-euro question. STRATFOR guesses that to deliver on its promises, the permanent bailout fund (right now there is a temporary fund with a “mere” 750 billion euros) probably would need upwards of three trillion euros. Why so much? The debt bailouts for Greece and Ireland were designed to completely sequester those states from debt markets by providing those governments with all of the cash they would need to fund their budgets for three years. This wise move has helped keep the contagion from spreading to the rest of the eurozone. Making any fund credible means applying that precedent to all the eurozone states facing high debt pressures, and using the most current data available, that puts the price tag at just under 2.2 trillion euros. Add in enough extra so that the eurozone has sufficient ammo left to fight any contagion and we’re looking at a cool 3 trillion euros. Anti-crisis measures to this point have enjoyed the assistance of both the ECB and the International Monetary Fund, but so far, the headline figures have been rather restrained when compared to future needs. Needless to say, the process of coming up with funds of that magnitude when it is becoming obvious to the rest of Europe that this is, at its heart, a German power play is apt to be contentious at best.
The third complication is that the bailout mechanism is actually only half the plan. The other half is to allow states to at least partially default on their debt (in EU diplomatic parlance, this is called the “inclusion of private interests in funding the bailouts”). When the investors who fund eurozone sovereign debt markets hear this, they understandably shudder, since it means the European Union plans to codify giving states permission to walk away from their debts — sticking investors with the losses. This too is more than simply a trillion-euro question. Private investors collectively own nearly all of the eurozone’s 7.5 trillion euros in outstanding sovereign debt. And in the case of Italy, Austria, Belgium, Portugal and Greece, debt volumes worth half or more of GDP for each individual state are held by foreigners.
Assuming investors decide it is worth the risk to keep purchasing government debt, they have but one way to mitigate this risk: charge higher premiums. The result will be higher debt financing costs for all, doubly so for the eurozone’s more spendthrift and/or weaker economies.
For most of the euro’s era, the interest rates on government bonds have been the same throughout the eurozone, based on the inaccurate belief that eurozone states would all be as fiscally conservative and economically sound as Germany. That belief has now been shattered, and the rate on Greek and Irish debt has now risen from 4.5 percent in early 2008 to this week’s 11.9 percent and 8.6 percent, respectively. With a formal default policy in the making, those rates are going to go higher yet. In the era before monetary union became the Europeans’ goal, Greek and Irish government debt regularly went for 20 percent and 10 percent, respectively. Continued euro membership may well put a bit of downward pressure on these rates, but that will be more than overwhelmed by the fact that both countries are, in essence, in financial conservatorship.
That is not just a problem for the post-2013 world, however. Because investors now know the European Union intends to stick them with at least part of the bill, they are going to demand higher returns as details of the default plan are made known, both on any new debt and on any pre-existing debt that comes up for refinancing. This means that states that just squeaked by in 2010 must run a more difficult gauntlet in 2011 — particularly if they depend heavily on foreign investors for funding their budget deficits. All will face higher financing and refinancing costs as investors react to the coming European disclosures on just how much the private sector will be expected to contribute.
Leaving out the two states that have already received bailouts (Greece and Ireland), the four eurozone states STRATFOR figures face the most trouble — Portugal, Belgium, Spain and Austria, in that order — plan to raise or refinance a quarter trillion euros in 2011 alone. Italy and France, two heavyweights not that far from the danger zone, plan to raise another half-trillion euros between them. If the past is any guide, the weaker members of this quartet could face financing costs of double what they’ve faced as recently as early 2008. For some of these states, such higher costs could be enough to push them into the bailout bin even if there is no additional investor skittishness.
The existing bailout mechanism probably can handle the first four states (just barely, and assuming it works as advertised), but beyond that, the rest of the eurozone will have to come up with a multitrillion-euro fund in an environment in which private investors are likely to balk. Undoubtedly, the euro needs a new mechanism to survive. But by coming up with one that scares those who make government deficit-spending possible, the Europeans have all but guaranteed that Europe’s financial crisis will get much worse before it begins to improve.
But let’s assume for a moment that this all works out, that the euro survives to the day that the new mechanism will be in place to support it. Consider what such a 2013 eurozone would look like if the rough design agreed to Dec. 16 becomes a reality. All of the states flirting with bailouts as 2010 draws to a close expect to have even higher debt loads two years from now. Hence, investors will have imposed punishing financing costs on all of them. Alone among the major eurozone countries not facing such costs will be Germany, the country that wrote the bailout rules and is indirectly responsible for managing the bailouts enacted to this point. Berlin will command the purse strings and the financial rules, yet be unfettered by those rules or the higher financing costs that go with them. Such control isn’t quite a political union, but so long as the rest of the eurozone is willing to trade financial sovereignty for the benefits of the euro, it is certainly the next best thing.
| Give us your thoughts on this report | Read comments on other reports |
“Europe: The New Plan is republished with permission of STRATFOR.”
Read more: Europe: The New Plan | STRATFOR
Europa: Noul plan
|
De Peter Zeihan
Europa este pe cale de schimbare. UE-o şefii de stat summit-16 decembrie a lansat un proces care urmăreşte pentru a salva moneda comună europeană. Daca va avea succes, acest proces ar fi cel mai important pas spre crearea unei reţele europene de energie singular de la crearea Uniunii Europene însăşi în 1992 – este că, dacă nu distruge euro prima.
Prevazute de Tratatul UE privind Uniunea Monetară, moneda comună, euro, a suferit de probleme de bază două în timpul existenţei sale timp de un deceniu: lipsa unei uniuni politice paralele şi problema datoriilor. Multe din lumea financiară cred că ceea ce este necesar pentru o monedă viabilă este o uniune fiscal care are puterea de impozitare – şi că este într-adevăr nevoie. Dar că pierde punctul mai mare de care ar fi responsabil de uniune fiscale. Impozitare şi credit – care plăteşte cât de mult la care – în esenţă, sunt acte politice. Unul nu poate avea o autoritate centralizată fiscale fără a avea un centralizat politic / autoritatea militară capabilă de a impune şi aplicarea acesteia va. Grecii nu sunt de gând să pună în aplicare un impozit german-proiectat şi sistemul de credite de la Berlin pur şi simplu, deoarece crede ca este o idee bună. La fel de mult ca finantatori-ar plăcea să creadă, carnetul de cecuri nu este puterea suprema din galaxie. Puterea vine de la final de lege susţinută de un pistol.
Europa piese disparate
Acest concept nu este un revoluţionar – de fapt, acesta este unul cei mai mulţi oameni cunosc bine la un anumit nivel. Americanii au luptat cel mai sângeros război din istoria lor 1861-1865 peste problema puterii centrale faţă de puterea locală.Ce a fost a apărut o stare capabilă să funcţioneze la nivel internaţional. A fost nevoie de trei războaie europene similare -, de asemenea, în secolul 19 – pentru zeci de principate germane în cele din urmă să fuzioneze în ceea ce ştim acum ca Germania.
Europa pur şi simplu nu este până la punctul de conglomerat care doresc doar încă, şi noi nu folosim Războiul civil american sau războaie unificarea germană ca comparaţii uşor. STRATFOR vede pe timp de pace crearea unei autorităţi europene unificat politice ca fiind imposibil, din moment ce piesele componente din Europa sunt mult mai variate decat cele ale Americii la mijlocul secolului al 19-lea sau Germania.
- Europa de Nord este compus din tehnocratice economiilor avansate, făcut posibil de-capacitatea de generare de capital de bine udate Câmpia Nord Europeană şi navigabil multe râuri (este mult mai ieftin pentru a muta bunuri prin apă decât terenuri, şi de subvenţii avantaj naţiuni situate pe aceste căi navigabile, o aprovizionare constantă de surplusul de capital). Ca o regulă, nordul Europei preferă o monedă puternică, în scopul de a atrage investiţii să garanteze costurile ridicate de educaţie avansate, primul-lume infrastructură şi a unei instalaţii industriale extrem de tehnic. Astfel, exporturile europene de nord – în mare măsură pe valoarea adăugată – nu sunt inhibate mult de o moneda puternica. Unul dintre rezultate ale acestui model de dezvoltare este un popor care se identifică cu fraţii săi din întreaga văile râurilor şi în alte domenii legate de ceea ce este omniprezentă de obicei infrastructură. Aceasta meşteşugurile o identitate firmă la nivel naţional, mai degrabă decât la nivel local şi asistă cu strategiile de mobilizare-masă. Prin urmare, dimensiunea este totul.
- Sudul Europei, în comparaţie, suferă de o topografie arid, accidentat şi lipsa de râuri navigabile. Această lipsă de râuri face mai mult decât le neagă o bază de capital locale, ea inhibă, de asemenea, unificarea politică; lipsită de regiuni clare de bază, cele mai multe dintre aceste state se confruntă cu problemele politice ale Uniunii Europene în microcosmos. Aici, identitatea este mai localizată; europeni sud tind să se preocupe mai mult cu familia şi oraşul decât naţiune, deoarece acestea nu beneficiază de opţiuni de transport uşor sau contact regulat ca europenii de nord de la sine. economiilor lor reflecta acest lucru, cu integrare loc doar la nivel local (dar există un echivalent din sudul Europei a Great Northern industrial mega-regiuni, cum ar fi pe Rin, Italia Valea Po). Lipsit de economii de scară, economiile din sudul Europei sunt foarte dependente de o monedă slabă pentru a face exporturile lor competitiv în străinătate şi de a face fiecare dolar de investiţii primite sau de lucru deutschemark pentru efect maxim.
- Europa Centrală – în mare parte pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice – au diferite reguli încă de comportament. Unele ţări, cum ar fi Polonia, se potrivesc în bine cu europenii de nord, dar au nevoie de sprijin din afara apărare în scopul de a menţine poziţiile lor. Vremea rece din tarile baltice limitelor dimensiunile populaţiei, retrogradarea aceste ţări de a fi, cel mai bun caz, sateliţii economice ale puterilor mai mari (acestea sunt în speranţa pentru Suedia, în timp ce temându-se că va fi Rusia). Bulgaria şi România sunt un amestec de nord şi sud, stând călare din Europa cel mai lung fluviu navigabil fiind încă atât de îndepărtată de centrul european de succes, care dezvoltarea lor poate depinde de evenimente înTurcia , un stat care nu este chiar un membru al UE. În timp ce statele din această grupare de multe ori împreună plan pentru summit-urilor UE, în realitate singurul lucru pe care îl au în comun este o jumătate de secol de a recupera terenul pierdut, şi au nevoie de capital de mult ca pot fi puse la dispoziţie. Ca o astfel de variaţie ar putea sugera, unele dintre aceste state sunt în zona euro, în timp ce altele sunt puţin probabil să se alăture în următorul deceniu.
Şi că nu începe chiar de a include statele UE care au ales în mod activ de a refuza euro – Danemarca, Suedia şi Regatul Unit – sau ia în considerare faptul că Uniunea Europeană este în prezent formată din 27 de naţionalităţi diferite, care paza gelozie lor politice (şi, în cele mai multe cazuri, fiscal) autonomie .
Ideea este aceasta: cu Europa, având în astfel de zone geografice variate, economiilor şi sistemelor politice, orice uniune politică şi fiscală va fi însoţită de complicaţii şi politica de mis-prescripţiilor de la început. Pe scurt, acesta este un defect de euro, care nu va fi corectată, şi să fie greu de cap, nu este una care europenii încearcă să stabilească acum.
Problema datoriei
În cazul în care ceva, ei încearcă să o lucrare-ambarcaţiune jurul prin abordarea doua problemă: datorii. Uniunea monetară înseamnă că toate statele participante sunt supuse dictează de o singură bancă centrală, în acest caz, Banca Centrală Europeană (BCE) cu sediul la Frankfurt. principal al BCE (şi doar parţial a declarat) misiune este de a stimula creşterea pe termen lung, stabilă în cea mai mare economie din zona euro – Germania – de lucru de la teoria că ceea ce este bun pentru motorul economică a continentului este bun pentru Europa.
Un impact a acestui angajament este că Germania ratele scăzute ale dobânzilor sunt aplicate în întreaga zona a monedei, chiar şi pentru statele cu venituri mediocre, standardele scăzute de educaţie, infrastructură mai sărace şi puţine perspective de creştere pe termen lung. După intrarea lor în zona euro, europenii capital-infometat sudul utilizate pentru a ratelor dobânzii în intervalul de 10-15 la sută s-au aflat într-un mediu al ratelor în intervalul 2-5 la sută (în prezent acesta este de 1,0 la sută). Pentru a traduce că într-un beneficiu uşor de identificat, care echivaleaza cu o reducere a plăţilor lunare pentru un credit ipotecar standard de 30 de ani de mai mult de 60 la sută.
Ca teoria merge, costuri mai reduse de capital vor stimula dezvoltarea în statele periferice şi de a le permite să ajungă în Germania. Dar aceste ţări tradiţional suferă de rate ale dobânzii mai mari pentru motive bune. Mai mici, economiile sărace sunt mai volatile, deoarece chiar şi modificările mici în mediul internaţional le pot trimite fie prin podea sau pe acoperiş. riscuri mai mari şi volatilitatea înseamnă costuri mai mari de capital. regionalizarea lor generează, de asemenea, cheltuielile guvernamentale de mare ca guvernul central încearcă să reducă tendinţa regiunilor de a spin departe de centru (în esenţă, mita centru regiunile să rămână în stare).
Acest lucru înseamnă că, atunci când zona euro răspândit în aceste locuri, teoria ieşit pe fereastră. În practică, de creştere în periferie a accelera, dar aceasta crestere a fost nici buna, nici durabilă. Unificarea costurilor de capital sa dovedit a fi mai apropiată de a da un card American Express negru la un colegiu student în anul întâi: capital sărace state tradiţional (şi cetăţeni) au tendinta de a cheltui în situaţiile în care costurile îndatorării sunt scăzute, din cauza lipsei de un cadru relevant de referinţă. Rezultatul a fost de credit masive binging de corporaţii, consumatorilor şi guvernelor şi deopotrivă, în mod inevitabil, duce la bule intr-o varietate de sectoare. Şi, aşa cum aceste state a crescut mare în primul deceniu după ce euro a fost introdus, care le-au prăbuşit scăzut în ultimul an. Crizele datorie de 2010 – deci de precipitare în prezent planuri de salvare datoriei guvernamentale pentru Irlanda şi Grecia şi un plan de salvare bancă fără precedent în Irlanda – poate fi pus la picioarele acestei euro-au instigat pe-exuberanta.
Este acest neajuns al doilea rând, datoria-driven că liderii europeni au discutat 16 decembrie. Nici unul dintre ei doresc să facă departe cu euro la acest punct, şi este uşor pentru a vedea de ce. În timp ce moneda comună rămâne un băiat popular biciuire în politica internă, beneficiile sale – în principal, reducerea costurilor de tranzacţie, putere de cumpărare mai mare, accesul liber pe piaţa de capital şi mai ieftine şi mai abundente – sunt profund apreciate de către toate guvernele participante. Întrebarea nu este “unde euro”, dar cum de a oferi o plasă de siguranţă pentru euro mai puţin de dorit, aftereffects datorii legate de. Convenite cale este de a crea un mecanism care poate gestiona un plan de salvare chiar si pentru economiile din zona euro mai mare atunci când munţii lor datoriile devenit prea impunere. În teorie, acest lucru ar conţine presiuni contradictorii euro a creat în timp ce încă să furnizeze întreaga zonă beneficiile monedei euro multe.
Obstacolele în calea plasă de siguranţă
Trei complicaţii există, totuşi. În primul rând, atunci când un plan de salvare este necesară, este clar că ceva a mers teribil de greşit. În caz de Grecia , a fost out-of-cheltuieli guvernamentale de control fără să se gândească la viitor, în esenţă, că Atena a avut carte de negru şi sărit direct în abis economic. În caz de Irlanda, a fost din sectorul privat overindulgence, bule de aer care dimensiunea sectorului financiar la mai mult de patru ori în întreaga ţară produsul intern brut. În ambele cazuri, recuperarea a fost plat-out imposibilă fără “parteneri ţările din zona euro în pas cu pas şi a declarat un fel de datorii de vacanţă, iar rezultatul a fost o finanţare completă a tuturor cheltuielilor şi a deficitului irlandeze grec timp de trei ani în timp ce ei a lua casele lor, în vederea .
“Case în ordine”, sunt cuvintele cheie aici. În cazul în care nu-aşa-disperat pas prevede, în zona euro, cu câteva miliarde de euro – 223 miliarde de euro până în prezent, să fie exact – ei doresc nu numai lor, banii înapoi, dar, de asemenea, o oarecare asigurare că overindulgences astfel nu se va întâmpla din nou. Rezultatul este o serie profunda a cerinţelor de politică care trebuie adoptate în cazul în care banii salvarea urmează să fie puse la dispoziţie. În general cunoscut sub numele de măsuri de austeritate, ca rezultat aceste cerinţe în tăieturi adânci la serviciile sociale, pensiilor şi salariilor. Ele nu sunt plăcute. Pune pur şi simplu: Germania este încercarea de a comerţului beneficii financiare pentru dreptul de a face ajustările de politică, care în mod normal, ar fi înmânat de către o uniune politică.
Este un plan destul de slick, dar aceasta nu se întâmplă într-un vid. Amintiţi-vă, există două mai multe complicatii. Al doilea este faptul că 16 decembrie contractul este doar un acord de principiu.Înainte de orice dopuri Champagne sunt popped, ar trebui să ia în considerare faptul că “detalii”, a ridica un acord mai mult decât “simplu”-întrebare trilioane de euro. STRATFOR presupuneri că, pentru a livra pe promisiunile sale, fondul de salvare permanente (acum există un fond temporar cu un “doar” 750 miliarde de euro), probabil, ar avea nevoie în sus de trei miliarde de euro. De ce atât de mult? Ajutoarele financiare datoriilor pentru Grecia şi Irlanda, au fost proiectate pentru a sechestra complet acele state de pe pieţele datoria prin oferirea de aceste guverne, cu toate că ar avea nevoie de numerar pentru a finanţa bugetele lor timp de trei ani. Această mişcare înţeleaptă a contribuit la menţinerea de contagiune de propagare în restul zonei euro. A face orice fond credibilă înseamnă că se aplică precedent pentru toate statele din zona euro se confruntă cu presiuni mari datorii, şi folosind cele mai actuale date disponibile, care pune eticheta de preţ la doar sub 2200 miliarde de euro. Adăugaţi în suficient suplimentare, astfel încât zona euro are suficientă muniţie lăsate să lupte orice contagiune şi suntem în căutarea la un loc răcoros 3000 miliarde de euro.Măsurile anti-criză la acest punct s-au bucurat de sprijinul atât BCE, cât şi Fondul Monetar Internaţional, dar până în prezent, cifrele titlu au fost destul de restrânse în comparaţie cu nevoile viitoare. Inutil sa mai spunem, procesul de a veni cu fonduri de o asemenea magnitudine atunci când devine evident pentru restul Europei că acest lucru este, în centrul său, un joc de putere german este apt pentru a fi litigioase cel mai bun.
Complicaţie treilea este că mecanismul de salvare este de fapt doar jumătate din plan. Cealaltă jumătate este de a permite statelor de a cel puţin parţial implicit asupra datoriei lor (în limbajul diplomatic al UE, aceasta se numeşte “includerea intereselor private în finanţarea salvare”). În cazul în care investitorii care zona euro fond suveran pe pieţele datoria aud asta, ei fior de înţeles, deoarece aceasta înseamnă că Uniunea Europeană intenţionează să codifice da statelor permisiunea de a mers pe jos de datoriile lor – lipirea investitori cu pierderi. Acest lucru este de asemenea mai mult decât pur şi simplu o chestiune de trilioane de euro. Investitorii privaţi colectiv propriu aproape toate din zona euro de 7500 miliarde de euro în datoriei suverane restante. Şi în cazul Italiei, Austria, Belgia, Portugalia şi Grecia, volumele datoriei în valoare de jumătate sau mai mult din PIB pentru fiecare stat în parte sunt deţinute de străini.
Presupunând că investitorii decide merită riscul de a păstra achiziţie datoriei guvernamentale, dar ele au o modalitate de a diminua acest risc: prime de taxa mai mare. Rezultatul va fi costuri mai mari finanţarea datoriilor pentru toate, de două ori astfel de risipitor din zona euro mai mult şi / sau cu economii mai slabe.
Pentru majoritatea erei euro, ratele dobânzilor la obligaţiuni guvernamentale au fost aceleaşi în întreaga zona euro, bazat pe credinţa inexacte care statele din zona euro ar fi ca toate fiscal conservatoare şi punct de vedere economic ca Germania. Această convingere a fost acum spulberat, iar rata asupra datoriei greceşti şi irlandeză are acum crescut de la 4,5 la sută la începutul anului 2008 la această săptămână 11,9 la sută şi 8,6 la sută, respectiv. Cu o politică implicit formală în a face, aceste rate sunt de gând să merg mai mari încă. În epoca înainte de a uniunii monetare a devenit scop europenilor “, datoria publică greacă şi irlandeză în mod regulat a mers pentru 20 la sută şi 10 la sută, respectiv. aderarea la euro a continuat poate pune bine un pic de presiune descendentă asupra acestor rate, dar că va fi mai mult decât copleşit de faptul că ambele ţări sunt, în esenţă, în conservatorship financiare.
Că nu este doar o problemă pentru post-2013 lume, cu toate acestea. Deoarece investitorii stiu acum Uniunea Europeană intenţionează să le stick cu cel puţin o parte a proiectului de lege, acestea sunt de gând să ceară profituri mai mari ca detaliile planului implicite sunt făcute cunoscute, atât cu privire la orice noi datorii şi cu privire la orice datorie pre-existente, care vine pentru refinanţare.Acest lucru înseamnă că afirmă că doar prin squeaked în 2010 trebuie să ruleze-un set mai dificil în 2011 – în special dacă acestea depind în mare măsură pe investitori străini pentru finanţarea deficitelor bugetare. Toate se vor confrunta cu finanţare mai mare şi costuri de refinanţare ca investitorii să reacţioneze la prezentările vine Europene doar pe cât de mult sectorul privat va fi de aşteptat să contribuie.
Neluând în cele două state care au primit deja planuri de salvare (Grecia şi Irlanda), cele patru state din zona euro STRATFOR cifre se confruntă cu probleme mai – Portugalia, Belgia, Spania şi Austria , în această ordine – planul de a ridica sau refinanţa un sfert de miliarde de euro în 2011 singur. Italia şi Franţa, două nu greii că, departe de zona de pericol, planul de a ridica o altă jumătate de miliarde de euro între ele. Dacă trecutul este orice ghid, membrii mai slabi din acest cvartet-ar putea confrunta cu costuri de finanţare a dublei ceea ce le-am confruntat recent ca începutul anului 2008. Pentru unele dintre aceste state, mai mari costuri ar putea fi suficient pentru a le împinge în coşul de gunoi salvare, chiar dacă nu există nici un investitor skittishness suplimentare.
Mecanismul de salvare existente, probabil, se pot ocupa de primele patru state (doar abia, şi presupunând că aceasta funcţionează ca publicitate), dar dincolo de faptul că, restul din zona euro vor trebui să vină cu un fond multitrillion de euro într-un mediu în care investitorii privaţi sunt susceptibile de a se sustrage. Fără îndoială, euro are nevoie de un nou mecanism pentru a supravieţui. Dar venind cu unul care sperie pe cei care fac deficitul public-cheltuielilor posibil, europenii au toate, dar garantat că crizei financiare din Europa va primi mult mai rău înainte de a începe să se îmbunătăţească.
Dar să presupunem pentru o clipă că această toate lucrările afară, că moneda euro a supravieţuit până în ziua în care noul mecanism va fi în loc să o susţină. Luaţi în considerare ceea ce o astfel de zona euro, 2013 ar arăta dacă proiectul brute au convenit să 16 decembrie devine o realitate. Toate statele flirtezi cu planuri de salvare în 2010 se apropie de sarcini se aşteaptă să aibă chiar mai mare datorie doi ani de acum. Prin urmare, investitorii vor au impus pedepsirea costurile de finanţare pe toate acestea. Singur nu printre principalele ţări din zona euro se confruntă cu astfel de costuri vor fi Germania, ţara care a scris regulile salvare şi indirect este responsabil pentru gestionarea salvare adoptate în acest punct. Berlin va comanda siruri de caractere pungă şi normele financiare, dar se nestingherit prin aceste reglementări sau a costurilor mai mari de finanţare care merg cu ei. Un astfel de control nu este destul de o uniune politică, dar atât timp cât restul zonei euro este dispus să comerţului suveranitatea financiare pentru avantajele oferite de euro, este cu siguranţă cel mai bun lucru.
| Dă-ne gandurile tale pe acest raport | comentarii Citiţi pe alte rapoarte |
” Europa: Noul plan este republicată, cu permisiunea de STRATFOR. “
Read more: Europe: The New Plan | STRATFOR
"STRATFOR"o fereastra spre lume 